Stiri

Stiri

Obiectivele stabilite și măsurile propuse de Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă

12/02/2020

Autor: Av. Luiza-Cristina Gavrilescu

1. Premisa reglementării

Demersurile întreprinse în ultima perioadă de instituțiile europene relevă o predilecție a acestora de a impune confi­gurarea la nivelul statelor membre a unui cadru legislativ care să respecte anumite principii minime de eficacitate în domeniul insolvenței și prin care să se instituie mecanisme de funcționare a unor proceduri la care pot apela întreprinzătorii care se confruntă cu dificultăți financiare pentru a se restructura înainte de a intra în insolvență.

În iunie 2019 a fost adoptată Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței proce­durilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132. Statele membre vor avea la dispoziție doi ani de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pentru a pune în aplicare noile dispoziții, însă, în cazuri justificate corespunzător, acestea pot solicita Comisiei un an suplimentar pentru punerea în aplicare[1].

În cadrul termenului de implementare, legiuitorul român va trebui să adopte noi reglementări ale legislației actuale în vederea armonizării cadrului intern în materie de prevenire a insolvenței și de insolvență cu prevederile directivei. Deși în reglementarea actuală sunt prevăzute cadre de prevenire a insolvenței, reprezentate de mandatul ad‑hoc și concordatul preventiv, utilizarea lor în practică este extrem de redusă[2], astfel că o revigorare a cadrului legal care, prin garanțiile instituite, să fie de natură să sporească gradul de încredere al actorilor impli­cați este bine‑venită. Prin utilizarea la scară largă a mecanis­melor preventive s‑ar putea evita „stigmatul” pe care intrarea în procedura insolvenței îl atrage asupra debitorilor, diminuând șansele de relansare în mediul de afaceri.

Directiva impune adoptarea unor norme cu privire la: cadrele de restructurare preventivă la care pot recurge debitorii aflați în dificultate financiară atunci când există o probabilitate de insolvență, în vederea prevenirii insolvenței și a asigurării viabilității debitorului; procedurile care conduc la remiterea datoriei angajate de întreprinzători insolvenți; și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie.

Cadrele de restructurare preventivă trebuie să le permită debitorilor să se restructureze într‑un mod eficace într‑un stadiu timpuriu în vederea evitării insolvenței, limitând astfel lichi­darea inutilă a societăților viabile.

Sunt excluși din domeniul de aplicare al directivei o serie de debitori, precum: întreprinderile de asigurare sau întreprinderi de reasigurare; instituții de credit; firmele de investiții sau organisme de plasament colectiv; contrapărți centrale; depo­zitari centrali de titluri de valoare; organisme publice constituite în temeiul dreptului intern și persoane fizice care nu sunt întreprinzători. Se prevede însă posibilitatea aplicării prevederilor directivei și în cazul condamnărilor pentru încăl­cări grave ale obligațiilor contabile.

2. Obiectivele stabilite în cuprinsul Directivei privind cadrele de restructurare

Obiectivele generale ale directivei sunt de a contribui la buna funcționare a pieței interne, de a reduce cele mai importante bariere din calea liberei circulații a capitalurilor și a libertății de stabilire care rezultă din diferențele dintre statele membre în ceea ce privește cadrele de restructurare și de insolvență și de a consolida cultura salvării între­prinderilor pe baza principiului celei de a doua șanse.

În scopul îndepărtării obstacolelor din calea exercitării libertăților fundamentale, directiva își propune să asigure faptul că: întreprinderile și întreprinzătorii viabili aflați în dificultate finan­ciară au acces la cadre naționale eficace de restruc­turare preventivă care le permit să continue să funcționeze; întreprinzătorii insolvenți sau supra­îndatorați care sunt onești pot beneficia de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită astfel o a doua șansă; și procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie devin mai eficace, în special prin scurtarea duratei acestora.

Pentru a‑și atinge obiectivele generale, directiva și‑a propus să stabilească standarde minime de drept material pentru restructurarea preventivă, precum și pentru procedurile care conduc la o remitere de datorie. Un alt deziderat al directivei constă în adoptarea de către statele membre a unor măsuri de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie.

Adoptarea Directivei (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare are drept scop uniformizarea procedurilor de pre­venție a insolvenței și de insolvență în cadrul statelor membre. Procesul de unificare a conceptelor cheie utilizate în legislația statelor își propune să estompeze diferențele de regim juridic care pot genera nedoritul fenomen de forum shopping, ce constă în căutarea jurisdicției mai favorabile de către părțile implicate în procedură.

Prin diminuarea acestor diferențe s‑ar asigura un grad mai ridicat de transparență, securitate juridică și previzibilitate pe întreg teritoriul Uniunii, ceea ce ar contribui semnificativ la maximizarea gradului de recuperare a creanțelor și la creșterea investițiilor.

Elaborarea directivei s‑a realizat prin valorificarea studiilor comparative a legislațiilor europene aplicabile în materia insolvenței care au promovat o cultură a salvării, în consi­derarea importanței implementării procedurilor de prevenire a insolvenței. O sursă de inspirație de referință a reprezentat‑o, desigur, și legislația americană, care a stat la baza elaborării Ghidului Legislativ UNCITRAL „Directors’ obligations in the period approaching insolvency”. Provocările pe care le implică adoptarea directivei au fost expuse în cadrul Forumului Academic „Harmonisation of Insolvency and Restructuring Laws in the EU” din cadrul Insol Europe, orga­nizat la Copenhaga, în cursul lunii septembrie 2019[3].

3. Măsurile propuse prin Directivă pentru atingerea obiectivelor asumate

Întrucât puterea unei directive este limitată la stabilirea obiectivelor de atins, astfel cum sunt acestea fixate prin intermediul principiilor, mijloa­cele de implementare sunt lăsate la latitudinea statelor membre. Cu toate acestea, directiva pro­pune o serie de măsuri care să faciliteze adoptarea unor norme care să fie cât mai uniforme posibil, pentru a evita diferențele dintre legislațiile națio­nale. Rămâne, eventual, ca aspectele care nu vor fi unificate în această manieră să fie reglementate ulterior prin intermediul unui regulament, în mă­sura în care discrepanțele vor fi atât de semni­ficative încât fenomenul de forum shopping va persista și după implementarea directivei.

Principalele elemente vizate includ o serie de măsuri referitoare la susținerea procesului de redresare a întreprinderilor viabile și evitarea sau limitarea consecințelor nefaste pe care le produce fenomenul insolvenței[4]. Formulele sugerate în cadrul textelor directivei sunt elaborate de o manieră flexibilă, astfel încât să permită statelor să aleagă din mai multe opțiuni pe cea mai potrivită cadrului lor legal și intereselor de ordin economic și social.

Între măsurile promovate se disting îndeosebi următoarele:

  • asigurarea mijloacelor de avertizare timpurie și accesul la informații

Pornind de la premisa că eficacitatea unei proceduri de restructurare preventivă depinde de momentul în care debitorul aflat în dificultate financiară inițiază măsuri pentru restructu­rarea activității sale, directiva impune statelor membre să pună la dispoziție debitorilor unul sau mai multe instrumente de avertizare timpurie, clare și transparente, care să permită detec­tarea circumstanțelor care ar putea da naștere probabilității insolvenței și care le pot semnala acestora necesitatea de a acționa fără întârziere. Cu titlu exemplificativ, sunt enumerate câteva tipuri de instrumente de avertizare preventivă, precum mecanisme de alertă, atunci când debitorul nu a efectuat anu­mite tipuri de plăți, servicii de consiliere furnizate de organisme publice sau private ori măsuri de stimulare a terțelor persoane care dețin informații relevante despre debitor. Informațiile cu privire la accesul la instrumentele de avertizare timpurie trebui să fie disponibile publicului în format online și în special pentru IMM‑uri, aceste informații trebuie să fie ușor de accesat și prezentate într‑un format ușor de utilizat[5].

Această măsură este destinată să sprijine debitorii să poată interveni înainte ca starea de dificultate financiară să se accen­tueze și să se evite astfel intrarea în insolvență.

Statelor membre li se recomandă introducerea unui test de viabilitate, prin care să se verifice dacă starea financiară a debitorului se înscrie în limita de „probabilitate a insolvenței”. În acest fel se evită atât abuzurile, prin declanșarea prematură a procedurii de către cei care urmăresc doar să se pună la adăpost de urmăririle individuale, cât și tergiversarea, prin depunerea tardivă a cererii de a se deschide o procedură preventivă, când deja dificultățile financiare cu care se confrunta debitorul s‑au agravat într‑atât încât au condus la instalarea stării de insolvență și impun deschiderea procedurii generale.

Cu toate acestea, în lipsa unor principii obiec­tive pentru determinarea criteriilor după care se apreciază viabilitatea debitorului, vor persista diferențele de abordare a cazurilor de deschidere a procedurilor preventive.

  • consolidarea cadrelor de restructurare preventivă

Directiva a acordat o importanță deosebită meca­nismelor de restructurare, considerându‑le a fi remediul cel mai eficient de tratare a difi­cultăților financiare cu care se confruntă antre­prenorii.

Această măsură urmărește să faciliteze accesul debitorilor aflați în dificultate financiară, atunci când există o probabilitate de insolvență, la un cadru special conceput pentru restructurarea activității lor, în vederea prevenirii insolvenței și a asigurării viabilității întreprinderii.

Prin „restructurare” se înțelege seria de măsuri prin care se urmărește reformarea activității debi­to­rului care includ schimbarea componenței, a condițiilor sau a structurii activelor și pasivelor debitorului sau a oricărei alte părți a structurii capitalului debitorului, cum ar fi vânzarea de active sau de părți din activitate și, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, vânzarea întreprinderii ca subansamblu funcțional, precum și eventualele modificări operaționale necesare, sau o combinație a acestor elemente. Cu excepția cazului în care dreptul intern prevede în mod specific altfel, modificările operaționale, cum ar fi rezilierea sau modifi­carea contractelor ori vânzarea sau un alt tip de cesiune a activelor, ar trebui să respecte cerințele generale care sunt prevăzute în dreptul intern pentru astfel de măsuri, în special normele de drept civil și de drept al muncii. Orice conversie a creanțelor în capital social ar trebui să respecte, de asemenea, garanțiile prevăzute de dreptul intern[6].

  • facilitarea negocierilor asupra planurilor de restruc­turare preventivă

Succesul negocierilor în vederea adoptării unui plan de restructurare preventivă este asigurat în principal prin conferirea unor avantaje tuturor părților implicate, care să le predispună la acordarea unor concesii reciproce. Pentru debitorii aflați în dificultate financiară, restructurarea trebuie să le permită să își continue activitatea comercială integral sau parțial. Cadrele preventive ar trebui să contribuie la preîntâmpinarea pierderii de locuri de muncă, de know‑how și de aptitudini. Pentru cre­ditori, restructurarea ar trebui să le asigure maximizarea valorii creanțelor – în raport cu ce ar primi în cazul lichidării activelor întreprinderii sau în cazul scenariului următoarei alternative optime în absența unui plan –, precum și pentru proprietari și pentru economie în ansamblu.

Unul dintre principalele beneficii pe care le conferă această strategie este revitalizarea activității economice și, implicit, crearea posibilității de menținere a locurilor de muncă. Din acest motiv, aceste cadre sunt disponibile inclusiv la cererea creditorilor și a reprezentanților lucră­torilor.

Posibilitatea inițierii unor astfel de proceduri, inclusiv de către creditori, nerecunoscută până la acest moment în legislația unor state membre, este condiționată de acceptul debitorului de a fi supus unei astfel de proceduri.

Pentru a facilita accesul rapid și eficient la pro­ce­dură, directiva prevede că declararea creanțelor, depunerea planurilor de restructurare sau de ram­bursare, comunicarea către creditori și depunerea de contestații sau formularea unor căi de atac pot fi efectuate pe cale electronică, inclusiv în situații transfrontaliere.

  • încurajarea procedurilor extrajudiciare

În vederea fluidizării procedurii, se încurajează degrevarea rolului instanțelor, prin extinderea ariei de derulare a cadrelor de restructurare preventivă în afara sistemului judiciar. Cadrele de restruc­turare out‑of‑court sunt considerate a fi în măsură să asigure celeritate, confidențialitate și costuri reduse.

Debitorii care recurg la procedurile de restruc­turare preventivă au avantajul că își păstrează total sau cel puțin parțial controlul asupra activelor lor și asupra activității lor curente.

Numirea unui practician în domeniul restruc­turării trebuie, de asemenea, restrânsă la cazurile în care participarea sa este necesară pentru a contribui la elaborarea planului.

Directiva impune numirea unui practician în domeniul restructurării pentru a acorda debitorului și creditorilor asistență în negocierea și elaborarea planului, cel puțin în următoarele cazuri:

  1. când o suspendare generală a executărilor silite individuale este acordată de către o autoritate judiciară sau administrativă, iar autoritatea judiciară sau administrativă decide că un astfel de practician este necesar pentru protejarea interesului părților;
  2. când planul de restructurare trebuie să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă prin impunerea unui plan de restructurare în pofida neacceptării unor creditori, fie aceștia din mai multe clase;
  3. când numirea respectivă este solicitată de debitor sau de o majoritate a creditorilor, cu condiția ca onorariul practicianului sa fie suportat de creditori.

Una dintre soluțiile controversate impuse de Directivă este adoptarea regulii priorității relative drept prag de impunere a planului de reorganizare creditorilor care nu l‑au votat, ceea ce îi avantajează pe debitori în privința procesului de negociere.

  • eficientizarea planurilor de restructurare

Pentru a asigura elaborarea unor planuri viabile de restruc­turare și a evita utilizarea abuzivă a procedurii, directiva im­pune o serie de elemente care trebuie să fie incluse în alcătuirea unui plan, inclusiv o descriere a situației economice, a părților afectate și a claselor acestora, a clauzelor planurilor etc.

Criteriul de apreciere a respectării corespunzătoare a intere­selor creditorilor este indicat printr‑o formulă descriptivă, considerându‑se că un creditor este protejat, interesele sale fiind în mod corespunzător garantate, dacă acest creditor nu primește în cadrul planului de reorganizare mai puțin decât ar primi în caz de lichidare. Directiva lasă statelor posibilitatea de a deter­mina situațiile care pot fi asimilate unei lichidări, cum este cea a unei vânzări individuale sau ca subansamblu funcțional ori cea a „scenariului următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat”. Pe cale de consecință, pragul minim sub care creditorul nu poate fi redus va fi variabil, fiind recomandat să se recurgă la unul realist. Astfel, dacă acest prag ar fi stabilit la nivelul unei valori de întreprindere funcțio­nală, instituirea acestui test devine inutilă, pentru că regulile privind prioritatea relativă îl acoperă pe deplin[7].

Planurile de restructurare care afectează creanțele sau interesele părților afectate disidente, care prevăd finanțare nouă și cele care implică pierderea a peste 25% din forța de muncă sunt obligatorii pentru părți numai dacă sunt confirmate de o autoritate judiciară sau administrativă. Drepturile lucrătorilor în domeniul muncii nu sunt afectate de acest cadru.

Directiva mai prevede că autoritatea judiciară sau admi­nistrativă ia o decizie cu privire la determinarea valorii între­prinderii debitorului numai în cazul în care planul de restruc­turare este contestat de o parte afectată disidentă, iar orice cale de atac prevăzută de dreptul intern împotriva unei decizii de confirmare sau de respingere a planului de restructurare luată de o autoritate judiciară este introdusă la o autoritate judiciară superioară[8].

Aprobarea planului de restructurare propus în cadrul unei proceduri de restructurare preventivă urmează a se realiza pe categorii de creanțe, similar condițiilor de aprobare a planului de reorganizare din cadrul procedurii insolvenței.

În cazul în care nu s‑a format o majoritate în cadrul fiecărei clase de creditori, adoptarea planului este condiționată de atingerea standardului de tratament corect și echitabil, care este apreciat diferit în legislația statelor, fie după regula priorității absolute, fie după aceea a priorității relative. Conform regulii priorității absolute, claselor de creditori care se opun unui plan de reorganizare trebuie să le fie achitate integral creanțele, în cazul în care orice altă clasă subordonată primește o sumă de bani în cadrul planului. Conform regulii priorității relative, claselor de creditori care se opun adoptării unui plan de reorganizare trebuie li se asigure un tratament cel puțin identic cu cel aferent altor clase, de același rang și mai favorabil decât al altor clase subordonate.

  • suspendarea executărilor silite individuale

Pentru a sprijini negocierile asupra unui plan de restruc­turare, directiva prevede că debitorii pot beneficia de o suspen­dare a executărilor silite individuale. Durata inițială a suspen­dării executărilor silite individuale este limitată la o perioadă de maximum patru luni, care poate fi prelungită ulterior succesiv, fără ca durata totală a suspendării determinate de accesarea unor proceduri de preinsolvență să depășească 12 luni. De remarcat este faptul că se conferă posibilitatea aplicării diferențiate a suspendărilor individuale, unuia sau multor creditori separați ori uneia sau mai multor categorii separate de creditori.

Se recomandă ca măsura suspendării să se aplice și în privința curgerii termenelor specifice perioadei suspecte, pentru a evita consumarea acesteia la sfârșitul ultimei proceduri de salvare a întreprinderii, după traversarea tuturor etapelor afe­rente, dând astfel debitorului posibilitatea de a beneficia de șansa de restruc­turare și în cadrul etapei de reorganizare efectivă.

Se recunoaște posibilitatea ca autoritățile judiciare sau administrative să dispună ridicarea unei suspendări a execu­tărilor silite individuale în următoarele cazuri:

  1. suspendarea nu mai îndeplinește obiectivul de a sprijini negocierile privind planul de restructurare – de exemplu, dacă devine evident faptul că o proporție din creditorii care, în temeiul dreptului intern, ar putea împiedica adoptarea planului de restructurare nu susțin continuarea negocierilor;
  2. la cererea debitorului sau a practicianului în domeniul restructurării;
  3. în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, atunci când unul sau mai mulți creditori ori una sau mai multe clase de creditori sunt sau ar fi prejudiciate în mod injust de suspendarea executărilor silite individuale;
  4. în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, atunci când suspendarea are drept rezultat insolvența unui creditor.

De precizat este că se interzice ca expirarea unei suspendări a executărilor silite individuale fără adoptarea unui plan de restructurare să conducă în sine la deschiderea unei proceduri de insolvență care ar putea conduce la lichidarea debitorului, cu excepția cazului în care celelalte condiții pentru această deschi­dere prevăzute de dreptul intern sunt îndeplinite[9].

  • continuarea contractelor în derulare

Directiva impune instituirea unor interdicții în sarcina creditorilor de a refuza executarea contractelor în derulare, de a cere rezilierea, executarea anticipată sau modificarea acestor contracte în detrimentul debitorului, care s‑ar întemeia exclusiv pe motivul:

  1. formulării unei cereri de deschidere a unei proceduri de restructurare preventivă;
  2. formulării unei cereri de suspendare a executărilor silite individuale;
  3. deschiderii unei proceduri de restructurare preventivă;
  4. acordării unei suspendări a executărilor silite individuale.

Exemple de contracte în derulare sunt, de exemplu, acor­durile de leasing și de licență, contractele de furnizare pe termen lung și acordurile de franciză.

Rezilierea anticipată poate afecta capacitatea unei între­prinderi de a‑și continua activitatea în cursul negocierilor de restructurare, în special atunci când este vorba de contracte pentru furnizări esențiale, cum ar fi gazele, energia electrică, apa, telecomunicațiile și serviciile de plăți cu cardul.

  • protecția finanțărilor noi și a finanțărilor intermediare

Pentru a se asigura protecția finanțărilor, directiva obligă statele să adopte reglementări adecvate pentru cazul în care procedura de restructurare preventivă eșuează și se deschide insolvența, să se împiedice:

  1. anularea sau exceptarea de la executarea silită a finan­țărilor intermediare de care debitorul a beneficiat în perioada în care a operat suspendarea executărilor individuale sau a finanță­rilor noi primite în perioada unui plan de restructurare;
  2. atragerea răspunderii civile, administrative sau penale a persoanelor care oferă astfel de finanțări, pe motiv că acestea ar fi în detrimentul masei credale, cu excepția cazului în care sunt prezente alte motive suplimentare prevăzute de dreptul intern[10].

Prin „finanțare nouă” se are în vedere orice asistență finan­ciară nouă acordată de un creditor existent sau de un creditor nou în vederea punerii în aplicare a unui plan de restructurare și inclusă în planul de restructurare respectiv.

Prin „finanțare intermediară” se înțelege orice asistență financiară nouă, acordată de un creditor existent sau de un creditor nou, care include cel puțin asistență financiară pe durata suspendării executărilor silite individuale și care este rezonabilă și imediat necesară pentru ca întreprinderea debito­rului să poată funcționa în continuare sau pentru ca valoarea respectivei întreprinderi să fie păstrată sau sporită.

Totodată, statele membre vor trebui să se asigure că, în cazul insolvenței ulterioare a unui debitor, tranzacțiile care sunt rezonabile și imediat necesare pentru negocierea unui plan de restruc­turare nu sunt declarate nule, anulabile sau excep­tate de la executarea silită pe motivul ca astfel de tranzacții sunt în detrimentul masei credale. Astfel de tranzacții sunt:

  1. plata unor taxe și costuri pentru negocierea, adoptarea sau confirmarea unui plan de restruc­turare;
  2. plata unor taxe și costuri pentru consultanța profesională solicitată în legătură strânsă cu restructurarea;
  3. plata salariilor lucrătorilor pentru munca deja prestată, fără a aduce atingere altor forme de pro­tecție prevăzute în dreptul Uniunii sau în dreptul intern;
  4. orice plăți și viramente efectuate în cursul normal al activității, în afara celor menționate mai sus.
  • remiterea de datorie și încetarea decă­derilor

Susținerea procesului de redresare se reali­zează și în beneficiul debitorilor aflați în stadiul de insolvență, pentru a asigura astfel reinserția în circuitul economic a întreprinzătorilor supraîn­datorați. Astfel, debitorii de bună‑credință vor avea acces la cel puțin o procedură care poate duce la remiterea completă de datorie după o perioadă de maximum trei ani, în condițiile stabilite în Directivă.

Remitere completă de datorie înseamnă că executarea silită a întreprinzătorilor pentru datoriile acestora care pot fi remise restante este împiedicată sau că datoriile restante care pot fi remise ca atare sunt anulate, ca parte a unei proceduri care ar putea include o valorificare a activelor sau un plan de rambur­sare ori ambele.

Statele membre pot să extindă domeniul de aplicare al remiterii de datorie pentru a include în acesta persoanele fizice insolvente care nu sunt întreprinzători.

Perioada după care datoria poate fi remisă integral nu poate fi mai mare de trei ani, termen care începe să curgă de la data deciziei de confirmare a planului de restructurare sau de la stabilirea masei bunurilor care fac obiectul procedurii insolvenței.

Tot de la sfârșitul perioadei de trei ani încetează să producă efecte orice decădere din dreptul de a demara sau de a exercita o activitate comercială, economică, meșteșugărească sau profesională instituită exclusiv pe motivul că întreprinzătorul este insolvent. Încetarea efectelor decăderilor se produce de drept, fără a fi necesar să se solicite unei autorități judiciare sau administrative să deschidă o procedură suplimentară.

Directiva nu limitează dreptul statelor de a institui unele restricții în privința accesului anumitor debitori la procedurile de remitere de datorie sau de a stabili prelungirea perioadei premergătoare ori a termenelor de decădere.

  • eficientizarea procedurilor de insolvență

Această măsură implică participarea unor practicieni care beneficiază de o pregătire profesională și care dispun de cunoș­tințe de specialitate adecvate, care sunt numiți și își desfășoară activitatea în condiții de imparțialitate și independență, schim­bul unei remunerații corespunzătoare.

Pentru ca noile reglementări ce vor fi adoptate în vederea implementării directivei să aibă efi­ciența practică scontată, se impune să se asigure o atragere a interesului companiilor către procedurile de prevenire a insolvenței. Aceasta implică inclu­siv adoptarea unor măsuri de ordin economic și financiar care să genereze o mai mare atractivitate pentru utilizarea pe scară mai largă a acestor instru­mente de restructurare. Totodată, un rol important îl joacă și pârghiile de natură admi­nistrativă care pot facilita derularea formalităților colaterale acestor proceduri.

Nu în ultimul rând, derularea unor campanii mai asidue de informare se recomandă pentru a înlesni procesul de transformare a opticii actorilor implicați în procedură, care sunt încă tributari schemelor tradiționale și privesc cu suspiciune soluțiile novative. Îndeosebi creditorii trebuie să fie determinați să adopte o atitudine mai flexibilă inerentă procesului de negociere cu debitorii, aceasta implicând să conștientizeze faptul că numai prin concesii reciproce se poate obține șansa unui nou început pentru ambele părți.

4. Concluzii

Procesul de unificare a conceptelor cheie din materia procedurilor preventive urmează a fi valorificat prin transpunerea în legislația statelor membre a solu­țiilor propuse în Directivă. Implementarea directivei creează premisele instituirii, în legislația statelor în care cultura prevenției nu a fost reprezentată până acum în plan legislativ, a unor noi proceduri, măsuri sau dispoziții având ca scop restructurarea debitorilor aflați în dificultate financiară, inclusiv pe căi extrajudiciare în scopul evitării insolvenței. Completarea legislațiilor naționale cu prevederi care să asigure asimilarea cât mai fidelă a soluțiilor impuse de Directivă este menită să asi­gure echilibrarea intereselor debitorilor cu cele ale creditorilor, conferind debitorilor șansa unei restructurări reale și eficiente, iar creditorilor garantându‑le posibilitatea recuperării creanțelor într‑un grad mai ridicat.

Cu toate că o parte dintre soluțiile instituite se regăsesc într‑o oarecare măsură și în reglementările actuale ale statelor care dispun deja de mecanismele de prevenire a insolvenței, perfecționarea formulelor legislative, prin cristalizarea modului de determinare a condițiilor și efectelor implementării planu­rilor de restructurare, va conduce la un grad mai mare de succes al încercărilor de depășire a dificultăților financiare, în beneficiul tuturor părților implicate în procedură, și de degre­vare a rolului instanțelor.

Uniformizarea la nivel teoretic a presupus concentrarea și apropierea reglementărilor din legislațiile naționale care s‑au dovedit a fi cele mai eficiente în materia prevenției și acordării unei a doua șanse entităților viabile. În plan practic, procesul de uniformizare va continua și după transpunerea prevederilor directivei în dreptul intern al statelor. Divergențele de abordare a problemelor în plan economic și social vor mai genera dificultăți specifice de tratament juridic, cu implicații dintre cele mai profunde în planul transpunerii.

NOTE

* Este extras din Revista Phoenix nr. 4/2019 (octombrie-decembrie 2019).

[1] Publicată în JOUE nr. 172L din 26 iunie 2019, intrată în vigoare la 10 iulie 2019, având drept termen‑limită pentru transpunere data de 17 iulie 2021.

[2] N. Prepeliță, O scurtă istorie a procedurilor de pre‑insolvență în România, în Phoenix nr. 69/2019, pp. 23‑34.

[3] S.M. Miloș, A. Deli Diaconescu, Probleme și dezbateri pe marginea impactului și a modalităților de transpunere a Directivei privind cadrele de restructurare, articol disponibil pe https://www.unpir.ro/probleme-si-dezbateri‑pe‑marginea‑impactului‑si‑modalitatilor‑de‑transpunere‑directivei‑privind.

[4] https://www.legal‑land.ro/noi‑norme‑privind‑insolventa‑intreprin­de­rilor.

[5] O. Popescu, I. Bidalache, Pre‑insolvența – la ce să se aștepte com­paniile aflate în dificultate financiară?, articol disponibil pe https://www.juridice.ro/657235/

[6] E. Albu, Directiva (UE) 2019/1023 privind remiterea de datorie și de modificare a Directivei privind insolvența, articol disponibil pe https://www.juridice.ro/644798/

[7] S.M. Miloș, A. Deli Diaconescu, Probleme și dezbateri…, cit. supra.

[8] Țuca Zbârcea & Asociații, Știri Legislative. Dreptul Uniunii Europene, pe http://www.tuca.ro/_stats/visits.php?url=%2Fweb%2Fpdf%2 Fro%2FStiri_Legislative_Dreptul_Uniunii_Europene_Tuca_Zbarcea_Asociatii_8_iulie_2019.pdf&id=1&pagename=FILE:Links/Downloads/pdf/ro/Stiri_Legislative_Dreptul_Uniunii_Europene_Tuca_Zbarcea_Asociatii_8_iulie_2019.pdf.

[9] O. Popescu, I. Bidalache, Pre‑insolvența – la ce să se aștepte companiile…, cit. supra.

[10] C. Mihăilescu, Managing Associate al Țuca Zbârcea & Asociații, Noi modificări legislative așteptate în materia procedurilor de pre‑insolvență și de insolvență, https://legestart.ro/noi-modificari-legisla tive‑asteptate‑materia‑procedurilor‑de‑pre‑insolventa‑si‑de‑insolventa.