Domnilor președinți, domnilor profesori, onorată asistență, dragi prieteni,

Sunt onorat să fiu în fața dumneavoastră astăzi și vă mulțumesc din suflet pentru oportunitatea de a vă vorbi câteva clipe. De fapt, eu sunt atașat de o altă istorie, aceea care este în lanțul nostru ADN. Și am să vă povestesc că, de fapt, în viața fiecăruia dintre noi sunt circumstanțe care ne sunt date și trebuie să ni le facem favorabile, dar uneori, în viață, dacă suntem performeri în carieră, avem posibilitatea să ne creăm circumstanțe favorabile de la bun început. Așa și în viața națiunilor, să știți. Și am să vă dau un caz: România, înainte de a se naște, a avut un foarte bun jurist acolo unde trebuia. Și mă refer la Convenția de la Paris, încheiată în 1856, după Războiul Crimeii, când s-a pus problema ce facem cu principalele acestea dunărene. Nu știu dacă a fost valah sau moldovean, dar el a dat o recomandare. Și a fost cuprinsă în articolul 28. Adică un cetățean din Moldova putea fi ales într-o funcție publică în Valahia, și invers. Și așa au făcut moldovenii, au ales pe cineva într-o funcție publică, chiar dacă supremă, și muntenii l-au ales la București. Acesta a fost un șoc. Pentru a se aplana șocul, noua construcție s-a numit Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, mai târziu România, cu două guverne, un singur lider și o Curte de Casație la Focșani, pentru ambele provincii.

Cum a fost posibil, ca un jurist să fie acolo? Cu aproape 80 de ani în urmă, liderii care erau în cele două țări și-au dat seama: nu mai stăm să negociem noi, în linia clasică, așa cum se făcea în Evul Mediu. Trebuie să avem în țările noastre liber-profesioniști, care să creeze treptat o „masă critică”. Și și-au trimis copiii la universități străine – pentru început Jena, Halle, Leipzig, Berlin, apoi Viena, Paris și în nordul Europei, spre Londra.

După 30 de ani – ca să vă dați seama de cât de mare era inadecvarea și cât de mare a fost efortul de după – un tânăr cu doctorat terminat la Paris, în Medicină, venea cu diligența spre București, unde nu era nimic pentru profesia lui, aproape. Se numea Nicolae Crețulescu, din familia Crețuleștilor. Oprește diligența undeva în câmp, pentru că așa erau poștele – singura posibilitate de a călători prin Valahia. Era o pauză și a coborât, a văzut doi țărani discutând, s-a apropiat de ei, fără să vrea… Și ce vorbeau aceștia: „Uite, domnule, ce au ajuns boierii noștri: un Rosetti măsoară drumurile și un Crețulescu s-a făcut doctor!”. Nu puteau avea conceptul de liber-profesionist și la ce ar putea folosi unei țări așa ceva.

Acum, în România a fost posibilă, în primul rând datorită breslelor profesionale, a liberilor-profesioniști, care prin propriul lor proiect de viață au recalibrat instituțional, cu fiecare generație, această țară. În fond, în aceeași situație ne plasăm și astăzi. Pentru ca această țară să nu se risipească printre degetele noastre, în primul rând nu trebuie să ni se risipească printre degete propria noastră carieră și performanța pe care noi o putem aduce aici și plus-valoarea. Este foarte important faptul că sunteți asociați aici, într-un interes comun, pentru că tot ceea ce construiți dumneavoastră se va împlini peste 20-30 de ani cu următoarea generație.

România este foarte clar că va trebui să fie în osmoză cu Occidentul și să-și reformateze, să-și recalibreze periodic, cu fiecare generație, atât profesiile, cât și instituțiile. Iar pentru asta trebuie un foarte bun temei juridic și oameni cu competențe variate în această zonă, care vedeți că devine un panel foarte larg, din câte observ eu.

Am pregătit un foarte scurt montaj despre cum s-a creat din nimic această țară, pornind de la circumstanțe de un fel către circumstanțe de alt fel.

Vă mulțumesc pentru că sunteți aici! Fiți solidari, rămâneți împreună indiferent de circumstanțele care vă sunt date și creați-le pe acelea care ne favorizează pe toți! Vă mulțumesc din suflet.

Dr. Adrian Majuru, 

Managerul Muzeului Municipiului București